Noțiunea de chemare s-a aflat mereu la baza identității creștine. Pentru primii urmași ai lui Isus, intrarea în comunitatea creștină însemna și împărtășirea unei chemări aflate într-o puternică tensiune cu alte identități. Însă pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în regiunea Mediteranei, devenind religia Imperiului roman, tensiunea a început să se stingă.

Când, dintr-o sectă persecutată, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, stilul de viață monahal a apărut curând ca o alternativă dinamică la inerția și atitudinea tot mai lumească din majoritatea bisericilor.  Mănăstirile au făcut chemări intense la a lăsa totul pentru Isus. Iată ce explica Vasile cel Mare (329–379) în regulile comunității sale monahale: „Totul începe prin detașarea de bunurile externe precum proprietățile, sentimentul de suficiență, clasa socială, dorințele inutile, urmând exemplul sfânt lăsat de ucenicii Domnului. Iacov și Ioan l-au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, renunțând și la barcă și la plasele de pescuit, unica lor sursă de venit”. 

Poate părea o cale către dezastru. Până la urmă, dacă toți creștinii sunt „chemați” să-și lase plasele de pescuit și să-L urmeze pe Hristos, cine va prinde peștele? Cine va mulge vacile? Cine se va îngriji de recoltă? Cine va construi drumuri? Cine va schimba scutecele? Cine va face dreptate?

Însă, în mileniul care a urmat, viața monahală s-a dovedit a fi una dintre cele mai fascinante și dăinuitoare instituții creștine. Conform filosofului Charles Taylor, monasticismul a permis creștinismului să opereze „în câteva viteze”. Prin restrângerea termenului de „vocație” strict la viața monahală, Biserica menținea un ideal al perfecțiunii spirituale, recunoscând totuși că nu toți - de fapt, doar câțiva - sunt chemați la un ascetism anevoios. Slujirea laicilor, „din lume”, putea fi realizată la o viteză mai mică, adaptată la nevoile celor mai puțin dedicați, pe când mănăstirile ofereau „o bandă de viteză” pentru „virtuoșii” religioși.

Scriitori medievali de obicei împărțeau societatea creștină în trei categorii: Biserica, politicul și economia. În secolul al XI-lea, episcopul Adalberon de Laon scria „Casa lui Dumnezeu, despre care credem că e doar una, e totuși împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, și ceilalți lucrează. Serviciile aduse de unul sunt o precondiție pentru lucrările celorlalți doi, și fiecare la rândul lui își ia asupra lui sarcina de a-i despovăra pe toți”. Către sfârșitul Evului Mediu, acest aranjament începea să dea semne de uzare. 

În acest moment, apare Martin Luther.

O bandă cu totul nouă 

Luther (1483-1546) încercase viața pe banda spirituală de viteză, însă nu l-a ajutat cu nimic. „Deși trăisem ireproșabil cât timp am fost călugăr”, își amintea el, „înaintea lui Dumnezeu, mă simțeam un păcătos, având o conștiință pătată”.  Predând cursuri biblice la Universitatea din Wittenberg, unde era profesor, Luther a început să-și formeze treptat o înțelegere asupra mântuirii creștine radical diferită de cea a vremii. Nu își mai aveau locul benzile de viteze diferite și nici ideea că vocația presupunea obligatoriu chemarea de a-ți abandona plasele de pescuit, părăsind lumea pentru sihăstrie. 

Noua teologie revoluționară a îndreptățirii exclusiv prin credință se baza pe înțelegerea că viața umană se trăiește la intersecția dintre două relații de bază: o relație pe verticală, „înaintea lui Dumnezeu”, și o relație pe orizontală, „înaintea omenirii”. Înaintea lui Dumnezeu, oamenii stau într-o relație pasivă, fiind neajutorați. Luther susținea că noi, ființe limitate, suntem absolut incapabile să ne merităm propria mântuire, sau orice lucru bun. În viziunea lui Luther, Evanghelia este o veste bună deoarece ne revelează neprihănirea pe care Dumnezeu o oferă în dar păcătoșilor.

„Ce facem să obținem acest dar?”, întreba Luther. „Nimic. În acest caz, neprihănirea înseamnă să nu faci nimic, să nu auzi nimic și să nu știi nimic depre lege sau fapte, ci să crezi doar atât: că Hristos … stă în ceruri, la dreapta Tatălui, nu ca Judecător, ci ca Cel care a fost făcut pentru noi [adică în numele nostru] înțelepciune, neprihănire, sfințenie și răscumpărare de la Dumnezeu”.

Neprihănirea, argumenta Luther, ne este dată fără plată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cuvintele omenești, care nu fac altceva decât să denumească lucruri - de exemplu, Adam a dat nume tuturor animalelor din grădina Eden - Cuvântul lui Dumnezeu este puternic. A făcut universul să ia ființă din nimic, și același Cuvânt cu putere de creație a făcut credința când Hristos le-a vorbit ucenicilor de pe țărmul mării, sau Bisericii prin Scriptură, predică sau cina Domnului.

Luther înțelegea prin aceasta că vocația definea identitatea creștină. „Vocația” nu era o invitație specială din partea lui Dumnezeu de intrare pe „banda de viteză” ca preot sau călugăr, ci era puterea transformatoare a lui Dumnezeu care unea oamenii în Hristos, prin credință.

Poate părea o idee destul de abstractă, însă a avut implicații radicale în secolul al XVI-lea. Adresându-se nobililor germani în 1520, Luther a explicat, cu o claritate formidabilă, care sunt implicațiile: distincția dintre religios și secular, dintre sacru și profan, nu este decât: „un instrument amăgitor, inventat de oportuniști”, fiindcă „botezul nostru ne sfințește pe toți, fără nicio excepție, și ne face preoți”.

Totuși, Luther nu spunea prin aceasta că toți creștinii sunt chemați să îndeplinească aceleași îndatoriri sau să ocupe aceleași poziții. Din moment ce ființele umane nu sunt capabile să-I ofere lui Dumnezeu nimic în schimbul harului Său, Luther susținea că Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre. Însă aproapele nostru are. De aceea, Dumnezeu a stabilit lucrurile în așa fel încât fiecăruia îi este atribuită propria sarcină pentru a ajuta la funcționarea Trupului lui Hristos. Vocația care unește oamenii în Hristos, prin credință, e mereu pe primul loc. 

Luther a continuat, lămurind: „Când am în mine această neprihănire, cobor din ceruri precum ploaia care face pământul roditor. Cu alte cuvinte, vin într-o altă împărăție și fac fapte bune ori de câte ori mi se ivește ocazia. Dacă sunt slujitor al Cuvântului, predic, îi alin pe cei întristați, ofer sfânta Euharistie. Dacă sunt tată, îmi conduc famila și casa, îmi educ copiii cu pietate și cinste. Dacă sunt magistrat, îmi îndeplinesc responsabilitatea primită prin poruncă divină. Dacă sunt servitor, am grijă de treburile stăpânului cu credincioșie. Pe scurt, oricine este încredințat că Hristos e neprihănirea lui, nu numai că lucrează vesel și bucuros în chemarea lui, dar se și supune în numele iubirii magistraților, legilor rele date de ei, și tuturor celorlalte lucruri din viața de acum – dacă este cazul, acceptă chiar povara și pericolul. Căci el știe că Dumnezeu dorește acest lucru și că ascultarea este pe placul Lui”.

Poarta către cer?

Luther a experimentat aceste „descoperiri” ca fiind „însăși poarta către paradis” și era încrezător că Evanghelia lui îi va elibera „pe cei care lucrează” și „pe cei care luptă”, pentru a redescoperi bucuria mântuirii lor. Pe de altă parte, criticii lui Luther de atunci și de acum au subliniat că această înțelegere a vocației părea să susțină o viziune profund conservatoare a ordinii sociale. Faptul a fost confirmat în multe rânduri. Luther a precizat limpede că îndreptățirea exclusiv prin credință dizolvă distincția dintre „spiritual” și „secular”, dar a lăsat complet neatinsă orice distincție seculară.

Conducătorii sunt chemați să conducă, iar servitorii să servească: „Dacă erai rob când ai fost chemat, rămâi în robia în care ai fost chemat” a spus Luther. În altă parte citim: „Știm că fiecare... trebuie să își poată spune: ‘Aceasta e slujba, vocația mea.’ O asemenea persoană Îi este plăcută lui Dumnezeu. Este voia lui Dumnezeu să fiu tată sau mamă, soț sau soție”. 

Cu toate acestea, Luther a insistat mereu – câteodată în pofida propriilor experiențe – că înțelegerea profundă a vocației în Hristos va transforma felul în care oamenii îi tratează pe ceilalți. Făcând un comentariu la 1 Corinteni 7:20, Luther a răspuns la întrebarea „Dacă primesc chemarea Evangheliei într-o stare păcătoasă, trebuie să rămân în ea?” spunând:

„Cum poți păcătui când ai credință și iubire? Din moment ce Dumnezeu este mulțumit de credința ta, iar aproapele de iubirea ta, e imposibil să fii chemat și să rămâi totuși într-o stare de păcat... Chemarea te scoate din starea de păcat și te aduce la o stare de virtute, astfel că devine imposibil să păcătuiești în acea stare. Prin credință, ești liber în toate înaintea lui Dumnezeu; dar, în relațiile cu oamenii, ești slujitorul oricărui om prin iubire”.

Luther nu a dorit să folosească Evanghelia ca schemă de reconstruire a ordinii sociale. Totuși, a insistat asupra ideii că un stăpân care își exercită îndatoririle în mod păcătos, fără a recunoaște că Evanghelia îl face „slujitorul oricărui om”, nu înțelege Evanghelia.

Moștenirea ambiguă a lui Luther asupra acestor puncte a produs ecouri de-a lungul secolelor, deoarece creștinii s-au străduit să înțeleagă când vocația de creștini îi provoacă să susțină ordinea socială, și când îi cheamă să o schimbe. Dar, în aceste veacuri, mesajul său despre chemarea universală a lui Dumnezeu i-a și mângâiat pe mulți, asigurându-i că făceau lucrarea Împărăției lui Dumnezeu atunci când prindeau pește, mulgeau vaci, se îngrijeau de recoltă, construiau drumuri, schimbau scutece și făceau dreptate.

Articol de David Fink, tradus cu permisiune de la sursa: christianhistoryinstitute.org.